Mir
[translated text]
We’re traveling to the little farm our grandparents built in the middle of the vineyards. With feet used to the dried up rhythm of our tired city, Minu and Rumbi will step, for the first time, into the simple world of vegetables, fruits, and farm animals.
In a square on a slope, huge tomatoes with surprising geometries are resting, along with curved zucchinis, bulbous eggplants, and melons almost bursting under their own weight. Their leaves and stems are so green that the sight takes my breath away. A bit further, wings are rustling. Amazed by the turkeys’ and hens’ constant bustle and high-pitched chirps, begging for morsels as soon as they see a human foot, Minu and Rumbi bend over the fenced net for a closer look. Crowded as they are, the birds in our yard seem to lack nothing. They take the moments for what they really are—smooth, even spots of reality—in which their only duty is to breathe, to be.
Mr. Ghiță, the caretaker of our little farm, picks up two humongous zucchinis from the herb garden and juggles them under the attentive gazes of the two jokesters. Would you like to feed the birds? he asks the boys. If so, then crush the squash with your feet ‘til they’re mashed, ‘til the pulp comes out, so the turkeys and little hens can pick at it. Minu and Rumbi obey the instructions and stomp the zucchinis with their sand-covered sneakers—first tentatively, then stronger and stronger, with more force—as if they are fighting a ninja descending from the sky. The smashed squash, victims of their childish war, are thrown over the fence into the poultry pen. The famished birds rush forth, picking at the ground and injuring each other in the struggle for survival.
The squash pulp will be enough for all the birds, I tell myself, thinking how cruel it is most of the time, the fundamental act of feeding.
Mr. Ghiță is like a magician with animals. Recently, he caught a carrier pigeon, gave him a few sips of water, and seeing that he was tired, decided he would keep him a little bit longer and clip his wings. What’s it mean, to clip? asks Rumbi, curious. It means that Mr. Ghiță fixed the pigeon’s wings a little, so that he cannot fly for a while, I explained to him, but I wouldn’t dare confess that all I can think about is the lost freedom of his wings and how unjust it is that someone has the nerve to clip a pigeon’s flight. But does it mean the poor pigeon is sad because it cannot take his little note to his destination? laments Rumbi, but I explain that not all pigeons reach their destination and that sometimes it’s enough to simply experience the trip.
Mr. Ghiță also found a little wild rabbit lost from his parents, so he took him to his chest and put him in a little box. He feeds him every day while the little long-eared creature’s heart beats so hard it almost breaks his chest because he doesn’t know where he is and if something bad is going to happen to him. Little one, calm down, whispers Mr. Ghiță, if I left you in the field, the foxes would have eaten you or you would have been hurt by wild boars. The little rabbit’s ears flutter slightly, as if pleading for mercy. Minu, who has been in love with bunnies since he was born, dares to take him in his arms because he has never held a rabbit before. He keeps him close to his heart and whispers fiercely: Nothing bad will happen here.
Near the poultry is the room of the little cow, who is the most privileged because she shares the terrace only with the flies that, overwhelmed by the sun, crowd under her tail. The little cow mindlessly turns around in the sand, which still has her breakfast bits of alfalfa. She came here a few days ago, separated from her mother. For the baby cow, the memory and taste of her mother’s milk that fed her from birth is still fresh, and so she stays away from everyone. I walk towards the fence and kneel, trying to call her to come to me. The little cow looks towards me, but she doesn’t come. I insist, I stretch my hand, I shout, I sing to her, but she remains in place. It’s not time yet.
The sight of those perfect green squash, perfectly arched like a vegetable rainbow, crushed under the feet of my children, has troubled me. And all the other vegetables in the garden, uncrushed by my children’s feet, will also die too soon. Their astounding colors, illusions of unending summers, will be consumed while they are still fresh. They’ll turn into winter preserves or rot untouched on their stems. And the tired pigs lying in their tiny pen, stinking to high heaven—but who are, it’s said, smarter than all the animals in the farm—they’ll eventually end up on the grill, and then at a feast or even at the Christmas table, where their tender meat will be enough to revive merriment and the hope of a new beginning.
Everything that is beautiful from beginning to end, when it finally finishes, brings with it much sadness. I read in a book about Icelandic fishermen who sail out in the morning, not knowing if they will ever return from the waves, from the cold, from the frozen end of the vast world.
And I, too, stand still, in a frozen end in the middle of the summer, traveling back and forth inside myself like the Icelandic fishermen who bring nothing when they emerge from the sea, not even a single fish. And I can’t comprehend anything from my inner sea, what I fished among my own depths, but there is nothing to comprehend, I know that, so I content myself with the mystery.
Rumbi wonders about the pigs. Why do they stink so badly? And why are they not pink, Mama? he asks, accustomed to the shining pictures of piglets from children’s books. Minu explains the mystery to him: they are a kind of pig called Mangaliță, and that’s why they are brown and smell, because they roll in the mud to protect themselves from sun, but in fact they are very clean, because they don’t do number two in the same place where they eat and sleep, but rather in places further out. The pigs amble towards the kids and me, who are these animals who look at us and why are they so white and why do they stink so badly? they are probably thinking at this moment, looking at us wonderingly in their turn.
I return to my little cow. She is still lost in herself, in the middle of her pen, as if in a desert where you don’t know where to turn to reach an oasis. I call her again. Still she doesn’t come, although I feel that she would like to because she keeps looking at me. Then I start talking to her like a child, my little girl, don’t be afraid, come closer, I won’t do anything to you, I want only to give you a piece of my mother’s heart, because I know that you will never see your mother again and there is no bigger cruelty than this and I cannot imagine what it would be like not to see my children some day and that’s why I’m calling you, to believe in me, if only for a moment.
And the little cow starts to step slowly towards the fence, as if in a slow-motion movie scene. Each second becomes an hour in her heavy and hesitant hooves, but I have patience, I wait. Her steps become ever more confident, and she wants to get closer to me. And she comes up to me—the fence is the only thing separating us—but no, there is no more fence between us, just the two of us, she and I, child and mother.
I gaze straight in the eyes of my little cow. Do I need anything more? I stretch my hand and the little cow brings her muzzle closer, she sniffs me, and in the moisture of her breath, there is an entire world.
The Russians have a very simple word for the world, made only of three letters: mir. Mir was the first space station consistently inhabited by people and has been active since 1986, uninterrupted for almost 15 years. Mir was assembled while orbiting the Earth—hard to imagine how you can build something in the full Universe, beyond the boundaries of the earth—but this is what happened.
Mir means world, but mir also means peace in Russian, and so, when you want to name the world, to bring it closer to itself, in fact, you also call it Peace. And it is said that when you choose your words carefully and believe in them and the core of their meanings, the words eventually become exactly what they are: pieces of the Sky.
[original text]
Mir
Mergem la mica fermă construită de bunici în mijlocul viilor. Cu tălpile obișnuite să bată ritmul sec al orașului nostru obosit, Minu și Rumbi pășesc, întâia dată, în lumea simplă a legumelor, a fructelor și a animalelor de curte.
Într-un careu așezat în pantă, se odihnesc roșii uriașe, cu forme geometrice nemaiîntâlnite, dovlecei arcuiți, vinete bombate și pepeni care mai ca plesnesc sub propria greutate. E atâta verde în frunzele și tulpinile lor că îmi taie respirația. Puțin mai încolo, foșnesc aripile curcanilor și ale tinerelor găini. Uluiți de forfota lor neîntrerupta și de glasurile pițigăiate care cerșesc imediat de-ale gurii la vederea unui picior de om, Minu și Rumbi se apleacă prin găurile plaselor din gard să îi studieze mai bine. Așa înghesuite cum stau, păsările din curtea noastră nu par totuși să ducă lipsă de nimic. Ele iau clipele drept ceea ce sunt: bucăți egale și netede de realitate în care singura lor datorie e să respire, pur și simplu să fie.
Domnul Ghiță, paznicul micii noastre ferme, apucă doi dovlecei zdraveni din grădina de zarzavat și începe să jongleze cu ei, sub privirile atente ale celor doi năzdravani. Vreți să hrăniți păsările? îi întreabă el pe băieți. Dacă da, atunci călcați dovleceii în picioare până se storcoșesc, ca să iasă miezul din ei și să îi poată ciuguli curcanii și găinușele. Minu și Rumbi se supun instrucțiunilor și lovesc dovleceii cu adidașii lor deja îmbibați de nisip, mai întâi ușor, apoi tot mai tare, cu forță, ca și cum s-ar încăiera cu un ninja apărut din văzduh. Dovleceii stropșiti, victime ale războiului copilăresc, sunt aruncați peste gard, în ograda păsărilor, care se năpustesc înfometate, ciugulind și rănindu-se în lupta pentru supraviețuire.
Ajunge miezul dovleceilor pentru toate păsările, îmi spun, gândindu-mă cât de crud se săvârșește de cele mai multe ori actul fundamental al hrănirii.
Domnul Ghiță e un fel de magician al animalelor. De curând, a prins un porumbel călător, i-a dat câteva guri de apă și văzându-l obosit, s-a gândit să îl mai păstreze un pic cu el, așa că i-a fasonat aripile. Ce înseamnă a fasona? Întreabă Rumbi curios. Înseamnă că domnul Ghiță i-a aranjat un pic aripile porumbelului ca să nu mai poată zbura o vreme, îi spun eu, dar nu i-aș mărturisi cu niciun chip că tot ce fac e să mă gândesc la libertatea pierdută a aripilor sale și la cât de nedrept mi se pare ca cineva să îndrăznească să fasoneze zborul unui porumbel. Dar înseamnă că sărmanul porumbel e trist pentru că nu mai ajunge să ducă bilețelul la destinație, se plânge Rumbi, însă îi explic că nu toți porumbeii ajung la destinație și că uneori e bine să te bucuri de călătorie.
Domnul Ghiță a mai găsit un iepuraș de câmp, rătăcit de părinții săi, așa că l-a luat în sân și l-a așezat într-o cutiuță. Îl hrănește în fiecare zi, în timp ce inima urecheatului bate să îi spargă pieptul, pentru că nu știe unde e și dacă ceva rău urmează să se întâmple. Micuţule, potolește-te, îi șoptește domnul Ghiță, dacă te lăsam pe câmp, te mâncau vulpile sau te răneau mistreții. Urechile iepurașului se mișcă ușor, parcă ar cere îndurare. Minu, care iubește iepurașii de când s-a născut, îndrăznește să îl ia în brațe, nu a mai ținut până acum un iepure. Îl apropie de inima sa și îi șoptește emoționat: Nimic rău nu are să se întâmple aici.
Lângă păsări, e odaia văcuței, cea mai privilegiată, pentru că terasa împrejmuită nu o împarte decât cu muștele care se înghesuie toropite de soare 1a coada ei. Văcuța se învârte fără sens prin nisipul ce încă mai poartă urmele lucernei de la micul dejun. A venit abia acum câteva zile aici, la noi, despărțită de mama sa. Pentru văcuța copilă, amintirea gustului laptelui care a hrănit-o de la începuturi e încă proaspătă și de aceea nu poate să se apropie de nimeni încă. Mă îndrept spre gard și mă așez în genunchi, încerc să o chem la mine. Văcuța privește prin mine, dar nu vine. Insist, întind mâna, o strig, îi cânt, dar ea stă pe loc. Încă nu e timpul.
Priveliștea acelor dovlecei perfect verzi, perfect arcuiți, ca niște curcubee vegetale, striviți apoi sub picioarele copiilor mei, m-a tulburat. Și toate celelalte legume din grădină, nestrivite vreodată de picioarele copiilor mei, se vor sfârși prea curând. Culorile lor cotropitoare, iluzie a verilor nesfârșite, se vor consuma cât încă mai sunt proaspete, se vor transforma în conserve de iarnă sau vor putrezi neatinse pe vrejurile lor. Și porcii care zac obosiți în cămăruța lor urât mirositoare, dar care sunt, zice-se, mai isteți decât toate animalele de curte, se vor sfârși la un moment dat, în grătarul construit puțin mai încolo, la vreun festin sau poate chiar la masa de Crăciun, când carnea lor fragedă va fi suficientă să reinventeze veselia și speranța unui nou început.
Tot ce e frumos de la un capăt la altul, atunci când se sfârșește, aduce cu sine multă tristețe. Am citit asta într-o carte cu pescari islandezi care pleacă dimineața pe mare si nu știu dacă se mai întorc vreodată din val, din ger, din nesfârșitul înghețat al capătului de lume.
Stau și eu pe loc într-un nesfârșit înghețat din plină vară, călătorind înainte și înapoi în mine, precum pescarii aceia islandezi, dar nu aduc nimic când revin la suprafață, nici măcar un singur pește. Și nu înțeleg nimic din ce încerc să pescuiesc în adâncuri, dar nu e nimic de înțeles, știu asta, așa că mă mulțumesc cu taina.
Rumbi se miră de porci. De ce miros așa urât și de ce nu sunt roz, mama? întreabă el, obișnuit cu imaginile strălucitoare ale purceilor din cărțile pentru copii. Minu îi explică misterul: sunt din specia mangaliță și de aceea sunt bruni și miros pentru că se tăvălesc în nămol ca să se protejeze de soare, dar de fapt ei sunt foarte curați pentru că nu fac treburile murdare acolo unde mănâncă și dorm, ci în locuri mai îndepărtate. Porcii vin spre copii și spre mine, oare cine or fi animalele astea care ne privesc și de ce sunt așa albi și de ce miros așa urât? se gândesc probabil ei în timpul ăsta, privindu-ne, la rândul lor cu mirare.
Mă întorc la văcuța mea. E în continuare rătăcită în sine, în mijlocul curții ei împrejmuite, precum într-un deșert unde nu știi încotro să o apuci spre oază. O mai chem o dată. Tot nu vine, deși simt că ar vrea, pentru că se tot uită la mine. Atunci încep să îi vorbesc precum unui copil, fetița mea, nu te speria, apropie-te, nu îți fac nimic, vreau doar să îți dau un strop din inima mea de mamă, pentru că știu că tu nu o să îți mai vezi mama niciodată si nu există cruzime mai mare decât aceasta și nu îmi pot imagina cum ar fi să nu îmi mai văd copiii într-o bună zi și de aceea te chem, să crezi în mine, măcar o clipă.
Și văcuța începe să pășească lent spre gard, parcă e într-un film derulat cu încetinitorul. Fiecare secundă devine oră în copitele ei greoaie și temătoare, dar eu am răbdare, o aștept. Pașii ei sunt tot mai siguri, își dorește să se apropie de mine. Și vine chiar în dreptul meu, doar gardul ne mai desparte, dar nu, nu mai e niciun gard între noi, suntem doar noi două, eu și ea, copil și mamă.
Mă uit în ochii văcuței mele. Oare am nevoie de mai mult? Întind mâna și văcuța își apropie botul și mă miroase, iar în umezeala respirației sale stă acum lumea întreagă.
Rușii au un cuvânt atât de simplu pentru a numi lumea, doar trei litere îl alcătuiesc: mir. Mir a fost prima stație spațială de cercetare locuită constant de oameni și a funcționat din 1986 timp de cincisprezece ani neîntrerupți. Mir a fost asamblată chiar pe orbita Pământului, greu de închipuit cum poți construi ceva în plin Univers, dincolo de marginile Pământului, dar așa s-a întâmplat.
Mir înseamnă lume, dar mir înseamnă și pace în limba rusă, și uite așa, atunci când vrei să numești lumea, să o aduci mai aproape de ea însăși, de fapt chemi și pacea. Și se spune că atunci când îți alegi cu grijă cuvintele și crezi în ele și în miezul pe care îl numesc, cuvintele devin într-un sfârșit chiar ceea ce sunt, fărâme de Cer.
Translator’s Statement
I found Andreea Stoica’s work in 2022 through Literatura La Feminin (Editura Seneca Lucius Annaeus), an anthology I picked up in a bookstore while on a trip to Romania—the first time I had ever traveled with my father to his original homeland. As a heritage language learner, I was drawn to Andreea’s tender and quiet meditations on the mysteries of captivity, freedom, and caregiving as embodied by mothers and children.
One fun challenge that came up during the co-translation process was the precision of English terms when it came to describing Romanian farms and agrarian life. My father was not quite content with simply calling something a “farm,” and would branch into longer explanations about how animals move around courtyards, the differences between corrals, coops, enclosures, yards, and fences. In our translation, I opted to stick with more general terms, trusting that the reader would feel the effects of the country lifestyle from the larger characters and dialogue emerging from Andreea’s story.
What I cherish most is our process at the kitchen table—how this story became a portal for coaxing out my father’s own memories of his childhood in the Romanian countryside. Amidst grammar, vocabulary, and technicalities, it is through the sharing of his memories that reveals how translation can be its own form of caregiving.
Andreea Stoica (b. 1985, Bucharest) graduated from the Faculty of Law of the University of Bucharest and the Franco-Romanian Legal College of European Studies (Paris 1 Panthéon-Sorbonne University). She currently works as a lawyer, while also continuing a beautiful family tradition of working in the wine industry. She has published three children’s books in the Lunus Plinus and Andrei series (at the Baroque Books & Arts publishing house): Lunus Plinus and Andrei in the Land of Do What You Want; Lunus Plinus and the Miracle of Christmas; Lunus Plinus and Andrei, On Earth You Don’t Do What You Want, as well as Giusina, the Camel of Bucharest (Baroque Books & Arts, 2019). More of her work can be found on Literomania, in the section: Din Ţinutul Năzdrăvanilor.
Amanda L. Andrei is a playwright, literary translator, and theater critic/journalist residing in L.A. by way of Virginia/Washington DC. Her play Mama, I wish I were silver won the 2022 Jane Chambers Award for Feminist Playwriting. She co-translates from Romanian to English with her father; their translations of Tatiana Niculescu and Oana Hodade appear in Asymptote Journal and Another Chicago Magazine. She was named a Rising Leader of Color by Theatre Communications Group in 2023. MFA: University of Southern California. www.amandalandrei.com
Codin Andrei is a retired economist.
